Se fac aproape trei ani de când suntem în căutarea unei case.
Deschidem zilnic site-urile de anunțuri, ne minunăm de unele prețuri nesimțite și ne întrebăm dacă – în ritmul acesta – e indicat să cumpărăm sau să ne facem o casă.

* Ca o mică paranteză, aceste aspecte ne dau înapoi de la a face o casă:

• găsirea unui teren într-o zonă ok,
• găsirea unei echipe pentru a construi o casă,
• timpul pe care trebuie să-l aloci pentru viața pe șantier, aprobările și racordările la utilitățile necesare, mersul prin magazine de bricolaj and so on…

Plus că, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
După ce stăm de vorbă ore în șir și întoarcem situația pe toate părțile, mereu ajungem la concluzia că, totuși, e mai bine dacă vom găsi o casă în care să ne mutăm direct.

În vara acestui an, mai precis la începutul lunii august, am mers să vedem pentru a doua oară o casă, de data aceasta fiind mai încântați deoarece obținusem un preț mai bun (de-a lungul timpului, soțul a învățat să negocieze).
Casă P+M, an construcție 2008, teren vreo 700 mp, 5 minute până în oraș, Profi, grădiniță și școală la 5 minute de mers pe jos. Ce să mai: cea mai bună opțiune/ ofertă pe care o întâlnisem până atunci.
Singurele compromisuri:

1. scara, baia și cele trei dormitoare de la mansardă trebuiau făcute de la zero;
2. nu e canalizare în zonă.

Urma să mai investim niște bani, dar chiar și așa, stabilisem că e ceea ce ne trebuie.
Astfel, după o săptămână l-am sunat pe proprietar să-l anunțăm că suntem oricând disponibili să mergem la notar, să facem demersurile necesare pentru achiziționare.
Proprietarul ne-a spus că trebuie să obțină niște acte de la primărie și că o să mai dureze o perioadă.
„Ok, nu-i problemă, mai așteptăm.”, ne-am zis noi, naivi.

O lună și un pic, lucrurile au stat în stand-by. 
La începutul lunii octombrie, îl sunăm pe domnul cu casa; să vadă că suntem în continuare interesați și să ne spună cum merg lucrurile.
„N-am uitat de voi, doar că am băgat actele cam târziu și de-asta mai durează.”
„Bine atunci, mă țineți la curent.”

Între timp, ne-am făcut planuri de mutare. Vorbisem și cu un meseriaș dacă își găsește timp să ne facă scara și camerele la mansardă. Ne spusese că da, fiindcă prin noiembrie-decembrie nu are multe lucrări, căci e iarnă.
Eu mă gândeam că, poate, până în Anul Nou reușim să ne mutăm. Naivă.
Când ne întâlneam cu părinții noștri și ne întrebau cum mai decurg lucrurile cu casa, tot ce le puteam spune e că așteptăm să ne dea de veste proprietarul. 
Ne gândeam și că omul o fi prins cu munca, iar lucrurile acestea chiar durează.
Am zis că nu are rost să-l sâcâim cu telefoane, atâta vreme cât a zis că ne ține la curent. Plus că, dacă îl sunam de prea multe ori, ne temeam să nu ne vadă prea doritori și să crească prețul.

Ne-am trezit la începutul lunii decembrie. Îi telefonăm proprietarului. Acesta ne înștiințează cu o seninătate în glas:

„Casa nu mai este de vânzare, dar am finalizat actele.” 

Noaptea minții.

Ce mai era de zis?
„Bine, dom’le, dar n-ai avut timp să dai un telefon să ne anunți?” sau „Bine, dom’le, cred că altfel stai la tv acum, când știi că ai finalizat actele.” 
Cu cine și de ce să te cerți?
Ne intrigă și faptul că nu mai vinde casa, însă cel mai mult ne-a deranjat faptul că nu a fost om serios cât să dea un telefon, să anunțe.
Fiindcă așa se face.

În fine, știți cum se zice: vei fi foarte dezamăgit dacă trăiești cu impresia că toți oamenii au aceleași principii ca ale tale.