De obicei, când ajungem în oraș, lăsăm mașina în parcarea unui supermarket și preferăm să ne îndreptăm – pe jos – încotro avem treabă. În momentul în care încep să simt agitația orașului ori căldura aceea înăbușitoare, știu doar că vreau să ajung acasă.
De aceea, nici nu îmi pot închipui cum ar fi să trăiesc la bloc… bănuiesc că aș avea nevoie de nervi de oțel pentru a suporta țânțarii, spațiul limitat, un posibil vecin țăcănit, un posibil lift defect, cinci posibile sirene de ambulanță și așa mai departe.
Cu excepția celor patru ani de liceu (pe care i-am petrecut la oraș), am locuit numai la țară. La bunica, aveam deal și poteci prin pădure. La ai mei, aveam o casă cu o curte mare, verde și plină cu flori, care este și acum raiul pe pământ.

Eu zic că e minunat să ai grijă de trandafirii tăi, să tunzi iarba sau să ieși pe terasă pentru a citi. Pentru mine, întotdeauna va fi mai preferabil să aud ciripitul unor păsări în locul unor claxoane și să iau fructe și legume de la mine din livadă decât din supermarket.
Să ies afară pentru a mă juca badminton împreună cu Radu este, într-adevăr, oportunitatea perfectă de a mă deconecta de la PC, în fiecare după amiază de primăvară, vară sau toamnă.

Orașul freamătă de atâtea claxoane și de atâția pași. Este atât de aglomerat și afară e așa o zăpușeală. Pentru mine, locuitul la curte chiar este un privilegiu.

↓ Aștept părerile voastre în comentarii: ↓