Ai crede că după cele 38 de săptămâni, răsufli mai ușurat căci ai dus sarcina aproape de termen, iar bebelușul e totuși „copt” cum trebuie. Ei bine, eu abia când am împlinit cele 40 de săptămâni, eram mai relaxată.
Îmi imaginam copilul dincolo de niște contururi, linii și puncte.
Nu conta dacă avea urechiușe mari sau mici, ci îmi doream să audă cu ele. Nu conta dacă ar fi avut ochii căprui, verzi sau albaștri, ci îmi doream să vadă cu ei. Urma să fiu mamă și tot ce îmi doream era ca puiul meu să vină cu bine pe lume.
La 40 de săptămâni și 4 zile, pe data de 30 ianuarie 2019 am născut prin operație de cezariană o fetiță de 2980 grame.

Cu toate că eram nerăbdătoare și emoționată, am intrat zâmbitoare în sala de operații. Îmi era teamă de anestezie, dar chiar și așa mi-am păstrat calmul pentru că mai erau câteva momente până aveam să-mi cunosc copilul.
Mi s-a făcut Rahianestezia și în mai puțin de trei minute deja nu îmi mai simțeam picioarele.
Nu am simțit niciun fel de durere. În schimb, tot ce am simțit a fost că se umblă acolo, de parcă doamna doctor îmi trăgea de burtă. Nu știu cum să explic, dar exact asta am simțit.
Lângă mine era o asistentă super drăguță care mă mângâia pe mână și vorbea cu mine, ceea ce mă liniștea și mai mult. În doar câteva minute am auzit plânsetul copilului meu.

Apoi, mi-am văzut copilul și, printre lacrimi, îi mulțumeam lui Dumnezeu.

Lumea cu paşii în ceaţă,
ore şi evuri de sânge,
nimeni, nimic nu te frânge,
veşnica mea dimineaţă.

La 13:25, fetița mea tocmai venise pe lume.
Avea chipul ridat, cum au toți bebelușii, dar pielea trupului ei mic era foarte fină.
Plângeam și mă uitam la ea.
Mi-au adus-o mai aproape cât să o salut și să o sărut.
Era perfectă. Din acel moment, nimic nu mai era la fel cum a fost și mi-am dat seama că niciodată nu voi mai simți ce am simțit atunci: o fericire de neegalat, pe care nici nu o pot pune în cuvinte.

Tot ce a urmat a fost un amalgam de emoții.
Am fost dusă în blocul operator unde aveam un tub de oxigen și vreo trei perfuzii. O asistentă a luat un sac cu nisip (de mărimea unei perne decorative) și mi l-a pus pe burtă. Sigur că nu am simțit nimic, anestezia era încă strong.
Au început frisoanele. Aveam un tremurat enervant pe care nu puteam să-l opresc sau măcar să-l controlez. Am cerut o pătură și de îndată ce o asistentă m-a învelit cu aceasta, frisoanele s-au mai potolit.
Când m-au dus/ mutat spre salon, pe hol erau Radu și mama. Eram un zâmbet toată când i-am văzut și am stat puțin de vorbă cu ei. Nu mă durea nimic în acele momente, ci eram în culmea fericirii.

Am ajuns în salon. Efectul anesteziei trecea încet-încet, iar durerile începeau să apară. Nu erau dureri insuportabile, de tăvălit pe jos, dar de durut…durea. Mi-au făcut însă niște calmante și am reușit să adorm puțin.

La ora șase și un pic dimineața, mi-au adus copilul, iar la șapte eram deja în picioare.
Sigur că mă durea și sigur că am făcut câteva minute până am ocolit patul să ajung în dreptul pătuțului unde era fetița mea.
Din fericire, nu am avut amețeli sau dureri de cap, dar despre recuperarea după operație, voi vorbi într-un articol viitor.

Când mi-am luat fetița în brațe, am simțit că am făcut ceva foarte bun pe lumea aceasta, de vreme ce Dumnezeu a ales să mă binecuvânteze cu asemenea minune.

Toamnele – berze şi raţe –
pleacă şi vin în agată…
Nimeni, nimic, niciodată
nu mi te smulge din braţe.

(Radu Gyr, Poezii vol.II, Stigmate)