Ador sentimentul acesta de linişte şi relaxare ce vine odată cu adierea vântului. Ador starea energică pe care o resimt când aud valurile tumultoase ce lovesc stâncile. Ador să stau la balcon să scriu şi să privesc marea, ador cola cu gheaţă, muzica, apa, nisipul, suvenirurile ce se găsesc la câte un colţ de stradă sau pescăruşii. Ador, de asemenea, să fac fotografii.

Dar, când iubeşti toate acestea, îţi e puţin dificil să te bucuri de fiecare în parte, să oferi fiecărui lucru atenţia cuvenită.
Alaltăieri am fost spontani, ne-am hotărât să plecăm la mare şi ne-am tirat înainte ca vreunul dintre noi să se răzgândească şi să zică: „Dar, mergem doar noi doi? Nu mai bine ne organizăm mai mulţi şi mergem în sezon?”
Când am oprit pentru o binemeritată ţigară, am intrat în vorbă cu un cuplu de vârsta a doua. Ne spuneau că li s-a cam luat de mare, căci trebuie să facă naveta Braşov-Constanţa şi nu îi mai încântă marea cu nimic. Pe de-o parte înţelegeam acest lucru (drum lung, oboseală, căldură, you know).
Pe de altă parte, nu ştiu dacă aş putea spune vreodată asta, pentru că marea a făcut parte din copilăria mea minunată. Nu am cum să mă satur vreodată de ceva ce îmi aduce în minte acel colac galben cu care „tăiam” valurile, acea pereche de şlapi cu talpă înaltă sau cum stăteam pe umerii tatălui meu până la plajă.

Hotelul în care am fost cazaţi era fix lângă plajă, aşa că spre seară am ieşit să fac o plimbare.
Cred că toţi ar trebui să trăim măcar o dată un moment perfect ca cel din seara aceea, când marea aducea la mal valuri linişitoare, soarele apusese pe la 19:50, luna răsărise la 21:10, restaurantele erau luminate, nisipul părea mai fin ca în timpul zilei şi apa era tocmai bună.

A doua zi am surprins în fotografia de mai jos, un moment ce mi s-a părut emoţionant: