Cel care mi-a fost prieten, mi-a devenit iubit, pentru ca mai târziu să îmi fie partener de viață. Am mers împreună în locuri frumoase și am creat amintiri atât de dragi încât nu am putea să ne reîntoarcem în acele locuri, unul fără celălalt.
Am început în scrierea articolului atunci când un profesor de la facultate m-a întrebat pe un ton ironic, dacă sunt deja o casnică și dacă gătesc (hmm?!).
Nu exagerez, dar chiar la facultate, în acest ultim an, am întâlnit priviri care îmi spuneau că n-are rost să-mi mai continui studiile, că doar m-am măritat și se presupune că ar trebui să stau la cratiță.
– Nu gătesc atât de mult cât mi-aș dori, pentru că nu am timp, le răspund.
Când văd pe cineva priceput în prepararea mâncărurilor, mi-aș dori să fi fost și eu mai pasionată de bucătărie, dar în același timp mă bucur pentru că am cel mai nepretențios bărbat.
Dacă a fi „o casnică” înseamnă să îmi petrec timpul acasă, în familie (vezi definiție dex), atunci da, sunt o casnică. Însă, pentru domnișoarele care mă citesc, vreau să le scriu câteva cuvinte despre ce însemna acest lucru.

Cum e viața de casnică?

De la început, am păstrat într-un album de familie fotografii și într-un recipient din sticlă bilețele în care sunt menționate dăți și întâmplări semnificative. E opțional, dar eu am ales să fac asta, pentru că nu colecționez nimic altceva decât momente.
Am grijă ca în 110 mp să fie râsete și veselie pură.
Să nu mai spun că, adun laolaltă armonia și carisma atunci când ne vorbim ore în șir. Sau că strâng haine și că a trebuit să mă obișnuiesc cu parfumul cu note ascuțite de patchouli, mentă, piele și lemn pe care îl regăsesc mereu pe țesături.

Chiar nu-i mare lucru de făcut.

Dacă vă căsătoriți din dragoste, gagici!