De curând am auzit că, vezi-Doamne, „Toți oamenii de la țară sunt niște țărani!”.
Când am întrebat de ce, mi s-a replicat scurt: „Asta-i părerea mea!”.
„- Nu, serios. De ce crezi asta?”, am continuat eu, crezând că afirmația are un temei.
Ba mai mult, credeam că urmează să-mi spună de ce e mai țăran tataie de la țară, cu ochii lui blânzi și sfaturi înțelepte decât nătărăul acela de oraș, cu atitudine flegmatică și lipsit de respect. 
„E opinia mea, toți avem dreptul la o opinie.”, a continuat persoana aceea.

Vezi tu, oamenilor li se cam rupe de opinia ta dacă nu știi să ți-o argumentezi, iar pe mine deja mă deranjează auditiv orice urmează după: „După părerea mea…”.

Să spui despre un om că-i țăran doar pentru s-a născut, a crescut și a trăit toată viața la țară e o mare aberație. Într-adevăr, se poate să spun acest lucru doar pentru că sunt născută și crescută la țară.
Nu sunt atât de bătrână, dar am prins un pic din vremurile acelea cu uniformă, fără telefon la școală și nenumărate îndemnuri de „Să fii cuminte/ atentă când treci strada/ atentă la doamna învățătoare ș.a!”.
Le-am prins la țară!
Acolo unde se cultivă cele mai frumoase valori și unde se întâmplă să găsești cele mai sugestive figuri și cele mai dragi povești de viață.

Da, spui despre un om că-i țăran atunci când merge la grătar și lasă gunoaie în urmă sau atunci când merge cu mașina și decide să arunce mizeriile pe geam. Spui că-i țăran când îl vezi complet lipsit de maniere, când scuipă semințele pe jos sau parchează mașina unde vrea.
Îl numești țăran când acționează numai ca în exemplele date și pe deasupra, are ifose de mare domn (sau doamnă, după caz) și abia așteaptă să-i spună cineva că nu e ok să procedeze așa, pentru a avea motiv de ceartă și scandal.

La urma urmei, mințile sărace fac cea mai mare gălăgie!