Casa copilăriei mele a fost mai mult decât o casă. Am crescut în cel mai călduros loc, într-un cămin ce ne-a păstrat în taină râsetele, supărările, mesele în familie și toate obiceiurile noastre.
Când am plecat, le-am lăsat pe toate acolo, ordonate și singuratice. Le găsesc la fel, doar că mă duc rar.
În timpul liceului, am stat în oraș, dar sufletul îmi era tot în casa părintească.
În primul an de facultate, l-am cunoscut pe Radu și ne-am mutat împreună.

Am stat mai bine de 3 ani în acest loc, iar în câteva zile urmează să ne mutăm. Am strâns lucrurile în cutii, am golit aproape toate rafturile și vă dați seama că m-a cuprins nostalgia.
Acești pereți ne-au auzit primele declarații de dragoste dar și primele certuri prostești. Lăsăm aici primul revelion împreună, planurile făcute în doi și, mai important decât orice, venirea acasă cu copilul.
Lăsăm amintiri frumoase și ne ducem să dăm viață altei case. Să o umplem cu bucurie și râsete de copil (de acum încolo).
Am aranjat-o pe gustul nostru și suntem foarte încântați, dar chiar și așa.. nu pot evita nostalgia care mă încearcă în momentul în care scriu acest articol. Când am pereții fără tablouri, lucrurile în niște cutii pe hol și biblioteca fără cărți și decoruri.

În orice moment al vieții scriu.
Iar când îmi recitesc textele, o fac pentru autocritică, dar și pentru a-mi aminti ce am simțit în momentul respectiv.