În timpul facultății, am întâlnit o persoană extraordinară care mi-a spus că oamenii buni merită să fie incluși, din când în când, în rugăciunile noastre. Aceeași colegă m-a făcut să plâng în timp ce ținea un discurs la festivitatea de absolvire, tocmai pentru a spus că-și dorește ca cei din cer să fie mândri de noi.
Fata aceasta iubește să scrie, la fel de mult pe cât iubește poveștile bune.
– Dacă atunci când murim, ne întâlnim cu Dumnezeu și ne întreabă: „Cum a fost în Rai?, ce ați răspunde?, ne-a întrebat ea pe când eram cu câțiva prieteni, la munte.
Alexandra, sper să citești textul acesta.

Mi-am adus aminte de acest lucru și, din senin, am pornit o discuție cu omul meu, bun și altruist, dar care mereu îmi lasă de înțeles că „se stinge lumina și gata”.
– Poate așa e sau poate nu e deloc așa. Nu avem de unde să știm. Dar nu ai trăi altfel crezând că e ceva frumos dincolo? Că îi vom revedea pe cei de care ne-a fost atât de mult dor? Că poate te vei uimi pe fiecare zi de ce minunății îți vor vedea ochii?
– Dincolo crezi că există țânțari?, mă întreabă el.
– Poate că există. Dar poate nu sunt atât de sâcâitori ca aici.

Cum a fost în Rai, deci?
Încă mă gândesc la răspunsul pe care l-aș oferi.
Îi mulțumesc! În rest, nu știu ce aș putea să-I spun, ce nu-I spun deja, în fiecare seară în rugăciunile mele.

Sursă foto: 1x.com