De două săptămâni, stau numai în casă. Ies prin curte și prin grădină cu copilul, dar atât. Nici poarta nu am deschis-o, nici până în drum nu am ieșit. Radu se duce la magazin pentru pâine și alte câteva lucruri necesare.
Doar atât.

Gătește ceva, dă cu aspiratorul prin toată casa, spală niște rufe, deschide o carte, vezi un film, două, trei. Nici nu simți cum trece ziua. Nu mai zic că atunci când ai un copil nu ai cum să te plictisești, ești activ 24h/7 zile.
Care e problema în a sta în casă? Stai cumva la închisoare ori în spitale, printre bolnavi?

Nici nu știu cui adresez aceste rânduri… oamenii sunt ciudați în multe privințe. Vor ca lucrurile să se schimbe, dar nu fac nimic pentru asta.
Nu mă cert cu nimeni. Am înțeles că cei care ies în continuare fără un motiv anume din casă, nu citesc îndemnurile noastre de pe rețelele de socializare. Sunt acei bătrâni ignoranți, care nu ascultă de nimeni. Sunt acei tineri aroganți care le știu pe toate și afirmă că „Ce-i cu atâta tam-tam? … S-a murit din accidente rutiere mai mult….Economia va avea de suferit”.
Și mai fac și o grimasă, fiindcă au în cap tărâțe această perspectivă greșită.

Nu mai subestimați gravitatea situației! Lucrurile sunt grave. FOARTE GRAVE.
Iar dacă nu vom adopta o atitudine serioasă și responsabilă, nici nu vreau să-mi închipui ce catastrofă va urma.
Nu sunt speriată, ci sunt foarte înspăimântată de ceea ce se întâmplă în lume.
Transmit același mesaj pe care-l auziți peste tot:
Stați în casă!
Vă rog!