După ce am văzut Forrest Gump, Naufragiatul sau Inferno, am crezut că nu are cum să-mi placă un actor mai mult decât îmi place Tom Hanks.
Apoi, m-am uitat la Culoarul morții și așa am pus în topul filmelor preferate capodopera apărută în 1999.
„The Green Mile” are de toate! Are metafore. Are personaje pline de umanitate și bunătate, dar și personaje cărora aceste calități le lipsesc.
Filmul se deschide cu imaginea în vârstă a lui Paul Edgecomb (Tom Hanks). Acesta se află la un azil de bătrâni și decide să-i istorisească parte din viața lui unei bune prietene.
Își spune povestea așa cum ar spune-o oricine: începând din momentul în care tocmai descoperim un lucru ce pare să ne surprindă în chip neașpteptat.
Ei bine, aflăm că la penitenciarul „Death Row” ajung doar cei condamnați la moarte, iar Green Mile prezintă, mai degrabă, povestea pușcăriașului John Coffey.
Înzestrat cu puteri miraculoase de a vindeca, capabil să empatizeze cu suferința celorlalți, marele John Coffey (Michael Clarke Duncan) este ilustrarea perfectă a uriașului cu suflet de copil, având cea mai emoționantă interpretare actoricească.
Acesta are pe tot parcursul filmului un aer docil, supus, lucru ce reiese atât de bine din adresarea „Yes, boss”/ „Yes, sir!”.
Numele acestuia și felul în care acesta se prezintă mereu ( „Coffey. Precum cafeaua, doar că nu se scrie la fel.”) pot avea o anumită semnificație, această băutură fiind simbolul practicilor ezoterice. Tocmai pentru că se scrie diferit, ne putem duce cu gândul la faptul că ceea ce face John Coffey nu este precum o ghicitoare sau o practică secretă, ci o acțiune cât mai reală. Așa se face că Paul ajunge și el să creadă în miracole, abia când ajunge să trăiască unul.
Zguduitoare este scena în care Eduard Delacroix se zbate pe scaunul electric, căci în acele momente nu numai trăiești acțiunea filmului, ci simți, oarecum durerea.
Un alt simbol îl reprezintă, animăluțul mult iubit de bietul Delacroix. Șoricelul este un simbol aparent inofensiv al timidității și umilinței, iar el apare, negreșit, de câteva ori pe parcursul filmului.
De altfel, filmul se încheie cu imaginea acestei mici creaturi, lucru la fel de bine gândit căci, în basmele populare ale lumii occidentale europene, șoarecii sunt personificări ale sufletelor celor morți.
Privit din orice punct de vedere, The green mile ne amintește că trebuie să fim oameni, să ascultăm, să acordăm a doua șansă și să renunțăm la prejudecăți.

Mă îndoiesc că e cineva care nu a văzut filmul, dar dacă totuși nu ați făcut-o până acum, vi-l recomand din inimă. „Culoarul Morții” nu ne prezintă doar o poveste, ci mai multe povești despre miracole. Acestea sunt destul de emoționante și se cer șervețele în timpul vizionării.